NU CONTEAZA DE CATE ORI CAZI.


Nu conteaza de cate ori cazi.

Conteaza sa te ridici de tot atatea ori si sa sa faci mereu mai mult.

Dupa un tendon strivit (6 luni recuperare) credeam ca nu voi mai putea misca bratul.
Cand te trezesti in fiecare zi si o simpla miscare devine o corvoada. Cand orice miscare inseamna durere, creierul iti spune sa o lasi incet, nu merita. Doare. De ce sa ne doara. Mai bine stam linistiti.

La scurt timp dupa recuperarea finala, o fractura de picior cu o entorsa nemaipomenita adauga alte 4 luni de recuperare chiar mai dificile. Bratul il feresti mai usor, dar piciorul face pasii.

Asa a inceput 2018 si a continuat pana aproape de final. Doua incidente, cate una pe sezon.
In iarna am cazut la schi, chiar banal as spune. Pana la urma, s-au intamplat lucruri mult mai grave la altii, dar fiecare le stie pe ale lui.

Dupa tendonul strivit, primele 3 luni au fost descurajante. Pe durata celor 4 saptamani de bandaj si blocare a bratului am trait cu speranta. Speranta celui care isi joaca banii la loterie il impinge sa amane aflarea rezultatului ca sa poata spera in continuare intr-un rezultat bun, spectaculos.

Dupa perioada de imobilizare de cca 4 saptamani a venit momentul. Scot bandajul.
Am trait fiecare secunda in care a taiat bandajul de parca ma nasteam constient.
Fiecare ata a bandajului opunea rezistenta foarfecului stangaci. Cateva secunde au parcurs o distanta precum lumina de la soare la pamant, dar cu 6 frame-uri/ secunda.

Am fost scos la lumina.

Si lumina m-a aratat precum asfaltul.

Stii cum arata asfaltul proaspat – curat si vanat intr- culoare ce reflecta lumina aburinda a materialului cald si proaspat mirosind a smoala cu petrol. Asa arata mana care era inca la locul ei dar intr-un mod inutil. Culoarea m-a mirat dar am mai vazut eu d-astea. Sa nu ne speriem.

Va trece, zic. Si trimit comanda sa misc mana. Comanda se intoarce la Sef.
Auzi Sefu’! Nu se poate! Comanda se intoarce dupa ce se loveste de un zid si mai aduce ceva. Durere. Pe care nu o mai simtisem 4 saptamani si sperasem ca trecuse. Degeaba.
Am ascultat doctorul si am ignorat kineto terapeutul. Aveam sa descopar ce contradictie era intre cele doua domenii.

Au fost cateva zile depresive. Cand tinzi sa crezi ca realitatea actuala ar putea sa ramana asa mereu, incepe lupta. Speranta incepea sa piarda brusc teren in fata Deznadejdii. Ajuta un pahar de vin. Rosu. Doua. In fine. Sa reflectezi.

Preiau controlul primelor reactii. Va fi bine. Merg iar la kineto. Fac recuperare. Imi iau ragazul sa nu judec dupa prima reactie.

Mana este tumefiata, subtiata, nu pot sa misc. orice gest imi duce aminte sa stau cuminte.
Nu conteaza cat va dura. Voi fi bine. Castig lupta.

Dau deja mesaj terapeutului. Facem programare si merg la el a doua zi.
Nu ma judeca pentru ca nu l-am ascultat. Imi asum oricum decizia ca am urmat sfatul medicului si nu al terapeutului care spune “daca osul nu e rupt, trebuie sa faci miscare in pofida durerii”; altfel muschiul se atrofiaza si devine mai greu de recuperat.

Am fost la kineto. Am infruntat durerea.

Stefan Dragu ( terapeutul de douazecisiceva de ani) a facut o minune. Muschii mei erau blocati atat pe brat cat si la spate.

Stia bine ce face. Mi-am dat seama mult mai tarziu. Ca un shaolin punea presiune pe punctele dureroase fara sa-i spun care sunt. Este incredibil cum terapeutii isi dezvolta niste simturi pe care noi nu le cunoastem. Pentru ca nu ne antrenam simturile. Asa cum nu ne antrenam nici vointa, nici increderea, nici reactiille imediate la emotii.

In 15 minute recuperez miraculos cca 60% din miscarea bratului intepenet de cca 4 saptamani.
Pot ridica usor bratul, cu durere dar Pot. Sunt mirat si exaltat de-a dreptul. Recunoscator, increzator.
Va fi bine.

De fapt greul de acum incepe. Se adevereste ca 20% din rezultat il obtii cu 80% din efort. Era invers in cazurile pozitive dar si la mine era… invers fata de invers. Ma rog.

Motivatia vine din durere. Trebuie sa pot reveni la ridicarea copiilor in brate. Este prima imagine care imi vine in minte. Sa pot sa imi refac rutina celor 40-50 de flotari de dimineata care imi pune sangele in miscare si ma trimite in viata, in fiecare zi.

Au urmat lunile de recuperare, vreo 6 in total. Evolutia este fluctuanta. Ma bucur de senzatiile pozitive de la o zi la alta, fara sa fac comparatie cu ce ar trebui sa fie sau cum era inainte de incident.
Un lucru nasol este ca iti termina rutinele, iti intrerupe fluxul, mersul la sala, dincolo de starea inconfortabila.
Chiar si dupa recuperarea de luni intregi nu pot ridica mare lucru. O gantera de 5kg devine obiectiv in sine. Pentru ca nu pot face exercitii de forta, incep sa alerg, pe banda. Fac progrese vizibile si cresc distantele de la saptamana la alta.

Prin luna iulie se implineste profetia terapetului: 6 luni si e foarte bine. 99% de fapt. 1% ramane de lucrat. Imi zic, abia astept sa merg la schi.

La final de iulie insa, poveste scurta si stupida: fractura la talpa dreapta si entorsa de glezna cat o pepenoaica.

Treaba buna zic, inca 3-4 luni de recuperare. Si nici nu mai alerg, ca n-am de ce. Nu ma grabeste nimeni.

Cu toate astea, cu piciorul pe scaun si laptopul in brate, fac early booking la schi.
Ca sa dau semnal clar ca ma fac bine. Cu piciorul sa ma fac bine. La cap, irecuperabil.
Si a fost bine, inca 3 luni, chiar 4 cu umflaturi si recuperari. Dar acum e bine. E chiar mai bine decat inainte.

Orice pas pe care acum il fac cu atata normalitate imi aduce aminte ca e minunat sa mergi inainte.
In decembrie am schiat. Si am cazut iar. Si m-am ridicat. Si iar am cazut si m-am ridicat din nou.

Si acum ma bucur si sunt recunoscator pentru experientele traite dar mai ales oamenilor care au fost langa mine. Si am inceput un nou an, cu experienta dar si cu noi experiente pe care le asteptam.

#TotulAbiaAcumIncepe

Stefan